E timpul SĂ...

Să ne ascultăm, nu să ascultăm,

Să căutăm să devenim, nu să fim.

Să ducem tot ce aducem.

Să tăcem, să ne-amintim, să uităm.

Să plângem. De drag.

Să topim distanţe, să rulăm timp,

Să închidem ce-i de închis.

Să recunoaştem. Să mulţumim.

Să credem.

DECLAR RĂZBOI AMÎNATULUI !

      Despre "Lucrul lăsat de azi pe mîine, aşa rămîne", ştim cu toţii. Şi totuşi, există atîtea momente în care pur şi simplu nu ne putem aduna. La voi e altfel? Pentru că la mine e anume aşa. E adevărat, eu sunt un pic mai dezorganizată din fire, mai împrăştiată...ŞI TOTUUUŞI, să recunoaştem, în fiecare dintre noi există un monstruleţ, un drăcuşor ispititor care ne zice " Nuu, dragă, mai dormi o oră-două, o să reuşeşti să faci cutare sau cutare lucru" sau "E fără 20 12, la 12 fix te apuci de treabă, da pînă una alta mai hoinăreşte pe facebook ori dă un search pe google şi mai citeşte nişte prostii mai bune sau mai rele:) ca să ne trezim că-i chiar foarte fix ora 1, iar noi încă nici n-am apucat să ne apucăm:). În fine, aţi înţeles despre ce e vorba. Da, da...despre amînarea asta, ard-o focul s-o ardă!

       Eu o să fiu sinceră cînd o să zic că mă lupt cu fenomenul ăsta de mult timp. Amîn citirea unei cărţi bune, amîn sportul, amîn masca aia pentru păr pe care trebuie s-o fac peste 2 zile şi pînă la urmă, îmi amîn propria viaţă, nu? Cine are de pierdut, dacă nu eu? Şi e nedrept, pentru că eu îmi doresc să fac toate aceste lucruri, nu e vorba de lene, să nu vă treacă prin cap:) Ce credeţi? Ca să înţeleg eu cum stă treaba m-am documentat şi am descoperit că fenomenul în sine are chiar şi o denumire ştiinţifică, procrastinare îi zice, acest termen definind comportamentul nostru ca fiind inutil, neproductiv şi întîrziat. E cam neagră oaia la prima vedere şi dacă priveşti mai cu atenţie e chiar neagră întunecată:). De ce? Pentru că de-atîtea ori am fost nevoită să mă grăbesc ca să încap în termenii pe care mi i-am propus, să nu dorm nopţile ca să reuşesc să fiu pe fază. Ah, colegiul, facultatea, proiecte, lecţii de realizat şi da, nopţi albe, doar pentru că eu mă jucam cu focul, lăsînd totul pentru ultima clipă. O ştiţi şi voi pe aia cu "e, mai am timp, nu:)? Chestia cea mai haioasă e că totuşi îmi reuşea, frate:). Îmi reuşea să reuşesc, îmi reuşea să fiu chiar foarte bună în tot ceea ce făceam pe ultima sută de metri. Poate de aia m-am tot lăsat purtată de val, am tot continuat în acelaşi ritm aiurit? Nu ştiu. Ceea ce ştiu (mai ales acum, cînd am devenit de 3 ori femeie:) ), e că lucrurile se fac la timpul lor, de altfel apare sentimentul ală de vinovăţie, senzaţia aia de fapt neîmplinit, de neproductivitate şi inutilitate, pe alocuri. La ce bun atîta chin?, o să vă întrebaţi voi, vădit întristaţi de tragicul situaţiei :). De acord, pun capăt chinului. De azi, nu de mîine! O să revin la ideea de agendă în care îmi voi fixa scopurile, mai întîi zilnice (eh, satisfacţie maximă cînd tai de pe listă un obiectiv îndeplinit...recomand:) ) şi poate încerc "fishka" aia cu vizualizarea, cică merge dacă te apuci să crezi. Studiile arată că mintea nu face diferenţă între o experienţă trăită şi una vizualizată, de aceea imaginîndu-ţi că îndeplineşti lucrul respectiv îl faci mai atractiv în mintea ta şi imediat îţi şi vine cheful să-l realizezi pe bune. 

     Într-un final, ce e de zis? Cel mai bine e să ne luăm viaţa în mîini, să ne descoperim ca să înţelegem ce vrem cu adevărat de la viaţă, să renunţăm la pauzele prelungite pentru că EA, VIAŢA, nu e chiar aşa lungă şiiii...mai cu agende, mai fără, mai cu vizualizari, mai fără...SĂ NE APUCĂM DE TREABĂ:)! Începeţi de acum, da pînă una alta:))))) voi cum luptaţi cu amînarea?:) 

TĂTIC DE PITIC

      Nu ştiu alţii cum sunt, dar al meu soţ e irezistibil cînd vine vorba de năzdrăvanul nostru. Mă înduioşează atît de mult felul în care "comunică" (cu ba-ba-bu si ma-ma-mu:)) între ei, de-mi vine să-i iau în braţe pe ambii şi să nu-i mai las să scape de-acolo. E absolut feeric cînd un bărbat-bărbat în carne, oase şi muşchi uită de el şi devine mic, dulce, pupăcios. Mie-mi place enorm. Îmi place că îşi iubeşte copilul anume aşa, că se transformă, se luminează, înfloreşte, se detaşează de toate probleme de-afară cînd îl vede. Că îi cîntă " Sus în deal i-o casă şi acolo-i mama ta", cînd îl adoarme, că-i schimbă scutecul cînd mama-i ocupată pe colo, pe dincolo, că-i dă mîncărică şi-l convinge să deschidă guriţa, cum numai el ştie...Sunt sigură, abia aşteaptă să crească un pic, să-l înveţe chestii de BĂRBAŢI, ce mai?...la care eu, femeie din cap pînă-n picioare nu am acces:).

      În privinţa asta sunt o norocoasă, pentru că ştiu că există şi altfel de bărbaţi, altfel de taţi, mai retraşi, mai complexaţi poate, mai fricoşi cînd e vorba de exteriorizarea emoţiilor pe care le trăiesc, pentru că e şi asta o artă, să ştii să te exteriorizezi fără a părea naiv, slab, nebărbat. Pînă la urmă, nu de masculinitatea ta are nevoie odrasla, sînge din sîngele tău, ci de dragostea ta, de afecţiunea şi grija ta. Întotdeauna am admirat bărbaţii care-şi răsfaţă copiii (mă refer la partea pozitivă a cuvintului "răsfaţă") şi sunt bucuroasă că Robert are asemenea tătic. Ne lăudăm noi pe noi, dar "факт есть факт" :). Vă iubesc, scumpii mei. Cu drag, mama...

Despre cum e sa fii MAMĂ pe nepregătite sau despre frumuseţea întîmplării

      Minunea mea de băieţel se numeşte ROBERT. A venit aşa, trimis de Dumnezeu, într-o zi sfîntă de duminică. Dar vestea că vine, vai, vestea...m-a dat peste cap. Ştiam că-mi doresc sa fiu mamă, ştiam că-mi doresc un copil, dar atunci...ATUNCI eram total nepregătită (cel puţin aşa credeam eu, pentru ca viaţa mi-a demonstrat contrariul). Lacrimi, sentimente contradictorii, îngrijorare şi o multitudine de întrebări care-mi mişunau prin minte. Aşa a început povestea noastră, una minunată de altfel, fapt pentru care îi mulţumesc din suflet Universului. 

         Să fii MAMĂ e senzaţional, e inexplicabil, e unic. Cu niciun fel de trăire, oricît de profundă n-ar fi aceasta, nu se poate compara sentimentul în care îţi vezi, pentru întîia oară, copilul. E un fel de bucurie imensă, de mîndrie, de împlinire, de satisfacţie şi de toate la un loc. N-ai cum să ştii, n-ai cum să înţelegi chiar dac-ai citit un milion de cărţi la subiectul acesta. Să simţi, asta e cheia. Şi vă îndemn, cu mare drag de toate femeile, ÎNDRĂZNIŢI SĂ SIMŢIŢI! Vă garantez, nimic nu e mai frumos pe lumea asta decît a fi mamă! Poate o să ziceţi că sunt aceleaşi cuvinte pe care le-aţi auzit de-atîtea ori, poate-o să treceţi pe lîngă ele uşor, repede, superficial. Şi totuşi, mi-ar plăcea ca, atunci, cînd o sa deveniţi mămici, să vă amintiţi de ele şi să-mi daţi dreptate.
           Robert a crescut mult prea rapid. Ca Făt-Frumos, ce să mai?:) Facem 8 luni într-o săptămînă şi mă intreb: Doamne, cînd a trecut timpul? Zîmbeşte atît de dulce, rîde atît de frumos de ne dă pe toţi pe spate. E genul de copil energic, chiar prea energic uneori :), foarte curios, foarte insistent, cu o mutrişoară atîta de haioasă, expresivă, cu ochii mari şi genele lungi. Cum poate fi altfel, decît minunat? În casă e mai mereu debandadă, ce-i drept, maşinuţe, iepuraşi, ursuleţi, fel de fel de zornăieli şi apropo, toate de mîncat, aşa le percepe şi le pricepe micul meu la cei doi dinţişori ai lui, dar ce să-i faci? Ţi-o fi făra copii casa curată şi buzunarele pline, dar la sigur inima goală şi sufletul neîmplinit. De ceva timp am trecut la etapa vocalizelor pe octave înalte, ţipăm cît ne ţine gura, că la cîtă energie avem, dă Doamne urechi tari vecinilor:). Ne mai şi agăţăm de tot ce nimereşte în vizorul unor ochişori atît de frumoşi, pentru a ne ridica, a privi lumea de sus şi cu un zîmbet nemaipomenit, de satisfacţie să ne prăvălim pentru o nouă încercare.
       N-o să mint că e şi extenuant, pînă la limita suportabilului uneori, doar mămicia nu se termină niciodată. Ajungi să te simţi consumată, stoarsă de orice fel de energie, dezorientată şi somnoroasă, foarte somnoroasă ... că sa îi vezi ochii aceia cu sclipici, zîmbetul cela de năzdrăvan, să te scuturi, să îţi revii, să uiţi şi să o iei de la capăt.  Eh...SUNT ATÎT DE FERICITĂ!!! SUNT MĂMICĂ de băieţel dulce şi bolfoşel!!! Ia priviţi-l ce minunat e!!!

          

PE LOCURI! FIŢI GATA! START!

         Cu adevărat, în noaptea asta dau startul unei "blogventuri" (că altfel nu pot să-i zic) frumoase, sper. Mă tot furişez de ceva vreme pe fel de fel de bloguri care mai de care. Îmi place mult ideea, de aceea dă Doamne sănătate celui care a avut o sclipire de geniu, dacă mai e pe lumea asta (cică e Jorn Barger, prin 1997) .

      Zic eu ca e captivant să-ţi împărtăşeşti anumite trăiri, emoţii, reuşite, nereuşite cu oameni pe care nu-i cunoşti la propriu, dar care ajung sa facă parte din viaţa ta. Odinioară, cînd mă îndragosteam de-mi zburau fluturi şi prin minte, nu doar prin stomac, aveam un jurnal intim, mai multe de fapt, pe care le ascundeam de ferească sfîntu şi pe care mama tot mi le găsea ca să vedeţi voi, din pură întîmplare. De atunci ştiu că e frumos şi eliberator să-ţi scrii gîndurile, să ţi le organizezi, să ţi le pui într-o ramă, ca să nu mai zboare atît de răzleţ pe unde vor ele. 

        Aşa, vasăzică, dar ( vorba profului meu de literatura universală :) ), asta se vrea a fi blogul meu, un jurnal. Nu la fel de intim, ca în îndepărtatele mele tinereţi, (chestia cu budoarul e un fel de glumiţă :), dar unul a cărui fiecare pagină s-o împărtăşesc cu voi, viitorii mei cititori, followeri, de cînd cu limba asta englezită. Vă voi vorbi despre cele mai frumoase experienţe din viaţa mea, despre micul meu prinţ care mă minunează cu fiecare zi mai mult, despre încercările mele culinare, despre cărţile care îşi fac loc pe noptiera mea, despre filmele bune vizionate, despre relaţia sinceră, caldă, de iubire pe care o am cu soţul meu şiiiiiii despre toţi şi despre toate, dacă va simţi sufletul meu că vrea sa spună ceva. Sper să rămîneţi alături de mine vreme lungă de-acum încolo! Să fie cu succes! Pupici calzi tuturor, că eu's bună la inimă:)! PE CURÎÎÎND!