TĂTIC DE PITIC

      Nu ştiu alţii cum sunt, dar al meu soţ e irezistibil cînd vine vorba de năzdrăvanul nostru. Mă înduioşează atît de mult felul în care "comunică" (cu ba-ba-bu si ma-ma-mu:)) între ei, de-mi vine să-i iau în braţe pe ambii şi să nu-i mai las să scape de-acolo. E absolut feeric cînd un bărbat-bărbat în carne, oase şi muşchi uită de el şi devine mic, dulce, pupăcios. Mie-mi place enorm. Îmi place că îşi iubeşte copilul anume aşa, că se transformă, se luminează, înfloreşte, se detaşează de toate probleme de-afară cînd îl vede. Că îi cîntă " Sus în deal i-o casă şi acolo-i mama ta", cînd îl adoarme, că-i schimbă scutecul cînd mama-i ocupată pe colo, pe dincolo, că-i dă mîncărică şi-l convinge să deschidă guriţa, cum numai el ştie...Sunt sigură, abia aşteaptă să crească un pic, să-l înveţe chestii de BĂRBAŢI, ce mai?...la care eu, femeie din cap pînă-n picioare nu am acces:).

      În privinţa asta sunt o norocoasă, pentru că ştiu că există şi altfel de bărbaţi, altfel de taţi, mai retraşi, mai complexaţi poate, mai fricoşi cînd e vorba de exteriorizarea emoţiilor pe care le trăiesc, pentru că e şi asta o artă, să ştii să te exteriorizezi fără a părea naiv, slab, nebărbat. Pînă la urmă, nu de masculinitatea ta are nevoie odrasla, sînge din sîngele tău, ci de dragostea ta, de afecţiunea şi grija ta. Întotdeauna am admirat bărbaţii care-şi răsfaţă copiii (mă refer la partea pozitivă a cuvintului "răsfaţă") şi sunt bucuroasă că Robert are asemenea tătic. Ne lăudăm noi pe noi, dar "факт есть факт" :). Vă iubesc, scumpii mei. Cu drag, mama...